De ce renunț la escaladare

Acum, cu „Crank It” în repaus, pot să caut următorul mare proiect!

Există momente care tranșează existența noastră în două jumătăți distincte: una dinainte și alta după.

Pentru mine, acel moment fatal s-a produs când aveam doar 27 de ani, momentul în care îmi sparg spatele. Îmi amintesc fiecare detaliu al impactului.

Era data de 1 octombrie 2020 și încercam o ascensiune complet echipată a traseului „Crank It”, o provocare de tip 5.13+ R/X, situată pe un granit alunecos, cu o înălțime de aproximativ 40 de metri, în defileul Boulder Canyon, din Colorado.

Reușisem deja să trec peste punctul critic al escaladei și mă luptam acum să rămân concentrat pentru finalul necesar multă forță. În următorul moment conștient, mă simțeam căzând de la 30 de metri drept, lovind solul cu fundul. Știam imediat, în acea fracțiune de secundă, că ceva nu mai era normal.

Nu mă refeream doar la durerea fizică, deși aș vrea ca nimeni să nu o cunoască vreodată, ci și la o schimbare mai profundă. Poate că acesta era semnul că întreaga mea identitate era pe punct de a se frânge. Este greu de explicat cu cuvinte. Mă bântuie liniștea ciudată care a urmat incidentului, acea tăcere care coboară când adrenalina se stinge și ești singur cu realitatea brută a a ceea ce tocmai s-a întâmplat.

M-am trezit în mijlocul nopții, consumat de dureri, și mi-am amintit cu greu că totul fusese real. Timp de aproape toată viața, mi-am cultivat abilitatea de a fi confortabil în situații incomode. Escalada pe rute care mă speriau pe mine, dar și pe alții.

Căutam constant traseele care păreau prea periculoase, prea grele sau chiar absurde pentru a merita efortul.

Apoi, într-o zi, corpul m-a adus la realitate, arătându-mi prețul pe care îl plăteam pentru acest stil de viață. Cu toate acestea, am supraviețuit clubului celor 27 de ani.

În cele din urmă, am revenit la traseul respectiv. Revenirea nu a însemnat doar a escalada din nou.

Mi-a oferit un motiv să continui să merg înainte. După fractura de spin, escalada a devenit o dovadă tangibilă că nu m-am pierdut pe mine însumi. Că eram încă eu.

Că trupul meu se putea vindeca. Că frica nu câștigase runda finală. Această transformare se poate observa clar în filmul meu documentar.

„Am prins două lanțuri, dracului de tot!” am strigat către cameră, în 16 mai 2022, după ce am reușit în sfârșit să fixez lanțurile finale.

Descrierea din ghidul oficial s-a dovedit corectă: aventura nu se termină cu adevărat până nu prindeți lanțurile.

Prin această realizare, am încheiat un proiect care a durat doi ani, un proiect care m-a costat literalmente spatele, unde am fost obligat să învăț să privesc în ochii marii mele frici și să continui să urc.

Pentru mine, nu a fost doar o reușită tehnică: a fost libertate. Vechiul meu prieten, Nina Williams, a fost printre primii care m-au vizitat după accident. A venit cu o geantă mare plină de cadouri reconfortante, în timp ce mă zăpeceam într-un corset toracic. Unul dintre obiecte a rămas în amintire: un borcan de giumee de vitamine. Ea a pus o notă lipicioasă peste etichetă, pe care scria: „Foarte bucuroasă că ești.”. Am ridicat nota pentru a dezvălui marca produsului: „Alive!” (Viața!).

După ce am finalizat traseul, îmi amintesc cum cântam strigând piesa „Dangerous Woman” a lui Ariana Grande în mașină, pe drumul spre acasă. Îmi amintesc de băuturile festive (consumate cu moderație) și de valul de mesaje de felicitări. Una dintre ele a fost de la Nina; am simțit cu forță cât de departe ajunsesem în drumul meu.

Acum, cu „Crank It” pus în sfârșit în repaus, puteam să revin la vânătoarea următorului mare proiect. La acea vreme, credeam că îmi regăsesc drumul înapoi la pasiunea mea. Privind retrospectiv, cred că știam deja cine eram, dar și ce nu mai eram. În cele din urmă, am trebuit să recunosc ceva ce era incomod într-un mod complet diferit: nu îmi plăcea doar escalada. Îmi plăcea pericolul. Îmi plăceau acele secvențe care făceau ca ochii spectatorilor să se deschidă larg.

Îmi plăcea să fac lucruri care păreau imposibile, neglijente sau pur și simplu nebunești pentru cei care priveau de jos. Îmi plăcea să abordez ce părea inaccesibil. Îmi plăcea să fiu atât de prezent în momentul respectiv, deoarece orice alt nivel de atenție ar fi avut consecințe.

Era singura perioadă în care m-am simțit cu adevărat viu.

Mi-am construit o reputație scalând lucruri pe care nimeni altcineva nu voia să le urce. Există ceva intoxicant în a fi fata care acceptă provocarea.

Și nu voi minți: aplauzele erau parte din ecuație. Recunoașterea era esențială. A fi spus că ești curajos, că nu te temi, că ai făcut ceva extraordinar – toate acestea intră în fluxul sanguin.

Când identitatea ta este construită în jurul ideii de a face ce alții nu vor, devine foarte greu să-ți imaginezi cine ești atunci când oprești. Deci, ce faci cu fata care își iubește propria teamă? La un moment dat, îi spui că probabil nu va fi fericită escaladând decât dacă este periculos.

Și o privești alegând altceva.

Ajunsesem la un punct, spre sfârșitul anilor mei de treizeci, în care viața pe care o construisem în jurul escaladei nu mai semăna cu viața pe care o doream pentru totdeauna. Părinții mei doreau ceva diferit pentru mine. O familie. Stabilitate.

O noapte la Las Vegas!

O viață care nu era constant pusă în balanță cu riscul unei răniri sau al morții. Și, în secret, doream și eu aceleași lucruri. Dar, sincer, nu mă simțeam atras de nimeni de câțiva ani.

O familie părea un vis îndepărtat. În iunie 2022, vara după ce am finalizat „Crank It”, am început să exersu un traseu numit „Dangerous Acquaintances” (5.12a X) în Eldorado Canyon. Mergeam acolo constant, finalizându-l perfect în sistemul toprope.

Vechiul meu partener de escaladă, Molly, ar fi fost nerăbdătoare să planifice o încercare reală în lead. Dar aceasta era problema: nu putea fi doar o „încercare”. În trecut, asta nu m-a oprit neapărat.

Dar când coboram în întuneric după ce finalizasem traseul în toprope, purtând o vestă cu greutate, nu mă gândeam deja la cine ar putea asigura, cine ar vrea să filmeze sau cum ar fi vremea în săptămâna următoare. Cred că nu mi-am dat seama la momentul respectiv. Dar acest lucru s-a întâmplat cu mai multe proiecte potențiale. Nu mai puteam găsi „aleasa” din nou.

Apoi, coincident, am cunoscut pe cineva. La început, lucrurile au mers lent. Apoi, sărit cu șase luni înainte, mă aflam la bijutier, redimensionând inelul de logodnă al mamei mele. Am fost mereu o persoană care gândește în termeni de totul sau nimic. Când cred în ceva, nu știu să ofer jumătate din mine. Așa că am dat acelei relații tot ce aveam.

Credeam că am găsit capitolul următor. Credeam că poate aceasta era viața spre care lucrasem tot timpul. O persoană spre care să te întorci.

Un viitor de construit. Ceva mai mare decât sine. Credeam că acesta era fericirea mea pentru totdeauna.

Într-o noapte la Las Vegas, prietenul meu Bill Ramsey m-a așezat lângă el peste o băutură și m-a avertizat despre posibilitatea de a nu mai fi o escalatoare. El vedea că atenția mea era în altă parte. A menționat chiar că probabil nu ne vom mai înțelege la fel de bine dacă voi înceta escalada. Amândoi suntem oameni obsesivi, iar escalada a fost baza prieteniei noastre.

Vroia doar să fiu atentă la cât investeam în această nouă relație și să nu renunț la ceva ce era parte din mine. L-am considerat pe el ridicul și nu înțelegea că viața mea se schimba spre bine. Între timp, continuam să particip la evenimente de escaladă și să promovez filmul meu.

Una dintre aceste manifestări, spre sfârșitul anului 2024, a fost „Bishop Craggin’ Classic” organizat de Clubul Alpin American. A fost o petrecere rave la un bar din Bishop.

Am intrat purtând o jachetă pufosă albastru intens și pantaloni argintii lucioși.

Pe măsură ce muzica explozia, m-am strecurat prin mulțime și am văzut un chip familiar în depărtare. Am alergat și am strigat: „Nina!” S-a întors spre mine și ne-am îmbrățișat. Nu ne văzusem de ani de zile.

Privindu-l pe vechiul meu prieten, am simțit o combinație ciudată de nostalgie amestecată cu vinovăție pentru că îmi pierdusem legătura cu persoana pe care eram odinioară.

Apoi am înghițit lacrimile, încredut că merg pe drumul corect, tot mai departe de ea și de escaladă. Relația mea și noua viață propusă mi-au capturat toată atenția. Simțeam nevoia de a concentra toată energia pentru a asigura succesul ei.

Nu mai era loc pentru escaladă. Chiar dacă drumul pe care îl credeam corect mă desfacea treptat în bucăți.

În locul escaladei au apărut nopțile târziu, petrecerile și o cultură socială de care nu mai făceam parte din liceu.

Și, sincer, mi-a plăcut. Existau mici crăpături pe care nu le-am luat în seamă la momentul respectiv. Îmi plăcea să dorm până târziu.

Poate mintea mea avea nevoie de asta. Chiar și când nu avem nicio obligație, iubitul meu se enerva când rămâneam în pat după ora 10. Continuam să dorm.

Pare nesemnificativ acum, dar îmi amintesc de certurile pe acest subiect – sentimentul de vinovăție că ceva atât de inofensiv precum modul în care petreceam o dimineață de sâmbătă putea deveni o problemă.

Mă amintesc de fetele care ne filmau dansând la concerte pentru că erăm „cel mai drăguț cuplu din lume”. Eram în era fericirii mele pentru totdeauna. Mă distrâm.

Mă îndrăgosteam. Credeam că am găsit în sfârșit persoana cu care voi experimenta totul.

La Ziua Mulțumirii din 2024, iubitul meu i-a strâns mâna tatălui meu și i-a cucerit pe amândoi părinții.

Le-a spus prietenilor mei că vrea să se măsoare cu mine. M-a cunoscut cu mama sa și mi-a spus ulterior că aceasta mă considera „aleasa”. Îl iubea pe Molly, care nu escalada.

Acest lucru conta pentru mine mai mult decât mi-am dat seama. Atât de mult timp, escalada a fost cea mai ușoară modalitate prin care oamenii mă înțelegeau. Realizările mele veneau prima dată.

Identitatea mea de escalador venea prima dată. Iată că există cineva care, credea eu, mă alegea fără nicio condiție.